Recurs în interesul legii admis în materia cheltuielilor de judecată

RIL admis: Pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care obiectul acţiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunţa doar pe baza recunoaşterii pârâtului.

Recent, prin Decizia nr. 21 din 17 octombrie 2022, ICCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați, statuând în sensul celor exprimate anterior de noi, respectiv că organul constatator va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată chiar dacă a recunoscut pretențiile contravenientului la primul termen de judecată Termen de judecată Denumit în mod neoficial și înfățișare, reprezintă data fixată de instanță pentru desfășurarea ședinței de judecată la care părțile sunt legal citate.

Astfel, ICCJ a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 454 din Codul de procedură civilă, pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în situaţia în care obiectul acţiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunţa doar pe baza recunoaşterii pârâtului.”

În data de 14 noiembrie 2022 a fost publicată motivarea deciziei ante-menționate, astfel că în cele ce urmează vom reda în extras Decizia nr. 21/17.10.2022, selectând paragrafele de interes:

《 56. Culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, ca temei factual al obligării la plata cheltuielilor de judecată, constituie premisa art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi este analizată de instanţele de judecată în concret, în fiecare litigiu în parte, atât în funcţie de rezultatul final al acestuia, cât şi de conduita manifestă a părţilor, premergător şi în cursul judecăţii, putându-se aprecia şi asupra realităţii, necesităţii sau caracterului rezonabil al sumelor solicitate cu acest titlu, pentru evitarea abuzurilor de drept procesual. […]

57. De la regula enunţată, dispoziţiile art. 454 din Codul de procedură civilă instituie o excepţie, cea a exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată: „Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispoziţiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile.”

58. Conform art. 1.522 alin. (5) din Codul civil, „Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului”.

59. Având natura unei excepţii de la regula generală prevăzută de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile art. 454 din acelaşi act normativ trebuie să rămână de strictă interpretare şi aplicare, potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis.

60. Or, determinarea sferei de reglementare şi aplicare a acestei excepţii nu poate porni decât de la raţiunea instituirii sale, respectiv încurajarea conduitelor de natură a împiedica declanşarea unor demersuri judiciare ce ar putea fi evitate printr-un comportament diligent sau a limita impactul, durata şi costurile acestora, în ambele cazuri urmărindu-se a se preîntâmpina unele forme de abuz procesual.

61. Ca atare, pentru ca pârâtul să beneficieze de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de legiuitor, doar în acest mod putând fi preîntâmpinat comportamentul abuziv al ambelor părţi, încurajându-se executarea voluntară a obligaţiilor şi soluţionarea amiabilă a litigiilor. Prin urmare, ori de câte ori recunoaşterea pârâtului, prin modalitatea sau momentul realizării sale, nu poate servi ab initio scopurilor urmărite de legiuitor prin instituirea excepţiei, acesta nu poate beneficia de aplicarea dispoziţiei exoneratoare.

62. […] Exonerarea prevăzută de art. 454 din Codul de procedură civilă acţionează în favoarea pârâtului care a recunoscut pretenţiile reclamantului în forma şi până la termenele prevăzute de acest text, cu condiţia ca litigiul să fie de natură a se stinge prin simpla recunoaştere a pretenţiilor de către pârât, recunoaştere care prin ea însăşi poate conduce la realizarea în substanţă a pretenţiilor reclamantului, şi nu doar la valorificarea ei în plan probatoriu de către instanţă.

63. Textul analizat mai stabileşte că este aplicabil în situaţia în care pârâtul nu a fost pus în întârziere de către reclamant sau nu este de drept în întârziere, fiind deci aplicabil litigiilor compatibile cu aceste noţiuni juridice. […]

68. În concluzie, recunoaşterea pârâtului, privită ut singuli, este necesară, dar nu şi suficientă pentru aplicarea normei de la art. 454 din Codul de procedură civilă, fiind, în plus, obligatorie îndeplinirea şi a celorlalte condiţii: condiţia negativă, aceea ca pârâtul să nu fi fost pus în întârziere prealabil pornirii procesului (ceea ce ar putea pune în discuţie culpa procesuală a reclamantului care a acţionat intempestiv, fără a încerca să soluţioneze disputa anterior sesizării instanţei, oferind pârâtului un interval de timp pentru a-şi executa obligaţiile) sau să nu se fi aflat de drept în întârziere (caz în care culpa procesuală a pârâtului este evidentă), şi condiţia pozitivă, ca hotărârea ce va fi pronunţată în cauză să poată fi dată doar pe baza recunoaşterii pârâtului, adică poziţia procesuală a acestei părţi să aibă un efect util, în sensul de a fi aptă să conducă, prin ea însăşi, la soluţionarea rapidă a litigiului, fără administrarea altor probe. 》

Prin urmare, prin decizia pronunțată de ICCJ, cele exprimate printr-un articol anterior de noi au căpătat valoare obligatorie în fața instanțelor de judecată.