Costurile fiscale sunt un element important al fiecărei afaceri/tranzacţii, iar dorința de a minimiza impactul financiar al taxelor asupra acestora este una firească și reprezintă un obiectiv al oricărui participant la mediul de afaceri. În cele ce urmează vom analiza limita dintre ceea ce este legal și ceea ce este interzis de lege în privința costurilor fiscale.
Frauda fiscală desemnează, în sens strict, o acţiune sau inacţiune care constituie infracţiune Infracțiune Faptă ilicită căreia legea îi asociază o sancțiune penală; pentru ca o faptă să constituie infracțiune, este necesar ca aceasta să fie prevăzută de o lege penală, să fie săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege, să fie nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o prevăzută şi sancţionată de lege (evaziunea fiscală) şi se distinge de optimizarea costurilor fiscale, care se defineşte ca o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege în scopul reducerii obligaţiilor fiscale curente sau viitoare prin anumite mijloace licite (evaziunea fiscală legală sau tolerată).
Astfel, optimizarea costurilor fiscale presupune o activitate desfăşurată în limitele legii al cărei scop este atenuarea impactului fiscal prin scutirea, reducerea sau amânarea obligaţiilor fiscale și presupune alegerea acelor soluţii fiscale (mai) convenabile oferite sau permise de lege.
Conform legislaţiei şi practicii internaţionale, nicio persoană (fizică sau juridică) nu este obligată să plătească mai multe taxe şi impozite decât ceea ce e stabilit prin legislaţia fiscală. Optimizarea costurilor fiscale are ca premisă tocmai posibilitatea de opțiune a contribuabililor între diverse soluții și alternative prevăzute de legislația fiscală, fiind evident că orice contribuabil va alege varianta mai puţin oneroasă din punct de vedere fiscal.
De aceea, în principiu, optimizarea costurilor fiscale nu este interzisă de lege și nici nu constituie infracțiune, atât timp cât este realizată prin mijloace permise de lege, în mod transparent, prin operațiuni încheiate la vedere și înregistrate în contabilitate.
Pe de altă parte, evaziunea fiscală ca infracțiune se comite, sub aspectul formei de vinovăţie, doar cu intenţie directă calificată prin scop (sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale). Această infracţiune are ca element material al situaţiei-premisă existenţa unei obligaţii legale de a plăti taxe sau impozite pentru anumite activităţi prestate sau bunuri deţinute, iar scopul urmărit prin comiterea acestei infracţiuni este sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, fapta ilicită constând de cele mai multe ori în ascunderea provenienţei bunurilor.
Pe de altă parte, simpla omisiune de a plăti o taxă datorată nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală, dacă bunul sau sursa impozabilă nu au fost ascunse. În acest caz ia naştere pentru cel care nu a efectuat plata doar obligaţia de plată a taxei respective, însă nu şi răspunderea penală.
În același sens a statuat și ICCJ, stabilind că în cazul în care o persoană fizică nu se înregistrează ca plătitor de taxă pe valoare adăugată în legătură cu transferul proprietăților imobiliare, evaziunea fiscală există doar atunci când bunul ori sursa impozabilă sau taxabilă a fost ascuns(ă), nu și atunci când organele fiscale competente aveau cunoștință despre existența sursei impozabile sau taxabile (Decizia nr. 3907/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție).
Cu toate acestea, practica autorităților în domeniu este departe de a fi consecventă, organele fiscale și cele de urmărire penală calificând deseori în mod negativ operațiunile de acest tip, situație în care se ajunge la un proces (fie de natură fiscală, fie de natură penală).
În consecință, pentru a preveni asemenea situații, este recomandat să apelați la consultanță de specialitate cu privire la gestionarea și eficientizarea obligațiilor fiscale și pentru exploatarea cu succes din punct de vedere legal a sistemului de impozitare, mai ales în contextul dinamicii legislației în materie.
Ce părere ai despre acest articol?
Lasă-ne un comentariu!